Arbitrajul valutar
Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa valutară la vedere sunt operaţiunile de arbitraj valutar.
Arbitrajul valutar este operaţiunea bancară de vânzare şi cumpărare, de cele mai multe ori simultană, de valută, pe pieţele valutare, în scopul exclusiv al realizării unui câştig din: 1) diferenţa dintre cursurile aceleiaşi valute înregistrate concomitent pe două pieţe diferite; 2) diferenţa dintre cursurile aceleiaşi valute pe aceiaşi piaţă la date diferite; 3) diferenţa de curs între două valute şi două pieţe diferite.
Deoarece diferitele pieţe valutare comunică rapid una cu alta, există o tendinţă de egalizare a cursurilor valutare. Ca urmare, posibilitatea obţinerii de câştig din diferenţele de curs valutar este redusă; din aceiaşi cauză, riscurile aferente operaţiunii de arbitraj valutar sunt foarte mici. În aceste condiţii, câştigurile rezultă nu atât din diferenţele de curs, cât din mărimea sumelor tranzacţionate.
Există mai multe tipuri de arbitraj, decelabile după diverse criterii:
Arbitrajul direct: constă în vânzarea unei monede pe piaţa pe care cotează cel mai bine şi cumpărarea concomitentă a aceleiaşi monede pe piaţa pe care cotează cel mai slab.
Arbitrajul bilateral: operează pe două pieţe şi cu două valute.
Arbitrajul multilateral: operează pe mai multe pieţe şi cu mai multe valute. 3) Arbitrajul la termen: se caută să se obţină câştig din diferenţele de curs valutar la termen pe aceiaşi piaţă sau pe pieţe diferite.
Arbitrajul combinat (la vedere şi la termen): caz în care se jonglează cu termenele şi pieţele, vânzându-se la vedere pe o piaţă şi cumpărându-se la termen pe aceiaşi piaţă, ori vânzându-se la termen pe o altă piaţă.
Arbitrajul cursurilor combinat cu arbitrajul ratelor dobânzii: profitul rezultă din diferenţa de dobândă şi diferenţa de curs de schimb care se pot obţine dintrun plasament de capital pe o piaţă sau alta.
Pentru a ilustra aceste multiple posibilităţi, să presupunem că o bancă canadiană este însărcinată să vândă, la data de 19 iulie 2005, suma de 1 milion EURO, provenită dintr-un export în Franţa, efectuat de o întreprindere canadiană. Să mai presupunem că, în momentul în care banca primeşte ordinul de vânzare menţionat, cursurile de pe piaţa valutară sunt următoarele:
1 CAD = 0,59 EUR la Paris,
1 USD = 1,45 CAD la New York,
1 USD = 0,82 EUR la New York şi Paris.
Banca are două posibilităţi: a) să vândă direct suma de 1 milion EUR pe dolari canadieni; sau b) să treacă printr-o valută terţă, şi anume dolarul american.
În primul caz, banca va obţine pentru clientul său suma de:
1.000.000EUR
=1.694.915,25CAD
0,59
În cazul al doilea, suma obţinută va fi:
1.000.000EUR
×1,45 =1.768.292,68CAD
0,82
Se observă că, în comparaţie cu vânzarea directă, trecerea printr-o valută terţă aduce un câştig de 73.377,43 CAD. Din această sumă, trebuie scăzute, desigur, cheltuielile administrative, telefon, fax etc. Presupunând că aceste cheltuieli sunt de 50 CAD, rezultă că, în final, banca obţine un profit de 73.327, 43 CAD.
Realizarea unui arbitraj triunghiular, de genul celui de mai sus, necesită o mare prudenţă, deoarece cursurile variază foarte rapid, iar arbitrajistul riscă să sufere pierderi.
Într-adevăr, dacă, în prima parte a operaţiunii de arbitraj exemplificate (vânzarea de euro contra dolari americani), cursul de schimb între dolarul american şi dolarul canadian se modifică, devenind, să spunem: 1 USD = 1,38 CAD, banca înregistrează o pierdere (câştig nerealizat) de 11.988,42 CAD (faţă de cazul în care ar fi vândut direct suma în euro pe dolari canadieni); la aceasta se adaugă, desigur, spezele şi comisioanele bancare de 50 CAD, ceea ce face ca pierderea totală (câştig nerealizat + cheltuieli propriu-zise) să devină 12.038,42 CAD. În această din urmă situaţie, arbitrajistul nu reuşeşte, aşadar, să finalizeze operaţiunea cu profit, rămânând asupra sa cu dolarii americani depreciaţi. Pentru a se degaja de aceştia, are două soluţii: 1) cumpără imediat dolari canadieni, acceptând pierderea; şi 2) încearcă să evite pierderea, aşteptând un timp, în speranţa unei evoluţii favorabile a cursului de schimb dolar american/dolar canadian. În cazul al doilea, arbitrajistul îşi asumă însă riscul ca pierderea să se amplifice, în situaţia în care evoluţia cursului de schimb al celor două monede va fi defavorabilă.
În exemplul de mai sus, s-a presupus că banca primeşte un ordin de la un client al său. Este însă evident că banca poate efectua un asemenea arbitraj şi din proprie iniţiativă, în cazul în care întrezăreşte posibilitatea obţinerii unui profit. Aceste tranzacţii, iniţiate de înşişi operatorii de pe piaţa valutară (bănci, dealeri), au o pondere importantă în totalul tranzacţiilor valutare, deoarece, deşi aduc profituri reduse, sunt remuneratoare pentru operatorii care pot mobiliza sume foarte mari. Astfel, în exemplul anterior, în ipoteza că banca operează cu o sumă nu de 1 milion EUR, ci de 10 milioane EUR, soldul operaţiunii va fi 733 774,3 CAD, în timp ce cheltuielile rămân 50 CAD, ceea ce înseamnă un profit net de 733 694,3 CAD.
Deoarece poziţia valutară iniţială a arbitrajistului era în euro, se poate presupune şi cazul că acesta doreşte să se regăsească în final într-o poziţie valutară în aceiaşi monedă. Cu alte cuvinte, se poate presupune că operaţiunea este continuată, astfel încât suma de 1.768. 292,68 CAD să fie transformată din nou în euro, la cursul de 1 CAD = 0,59 EUR. Rezultatul final al operaţiunii va fi, în acest caz, 1 043 292,68 EUR; profitul brut de 43 292,68 EUR este, în mod evident, egal cu echivalentul în euro a sumei de 73 327,43 CAD, la cursul de schimb în vigoare în momentul arbitrajului (1 CAD = 0,59 EUR).
Operaţiunile de arbitraj direct şi triunghiular tind să determine alinierea cursurilor de schimb de pe diverse pieţe, deoarece sporesc oferta unei monede pe piaţa pe care aceasta este scumpă şi măresc cererea faţă de aceiaşi monedă pe piaţa pe care aceasta este ieftină. Ca urmare, în prezent, arbitrajiştii realizează cu greu profituri mari din asemenea combinaţii. Totuşi, după cum am arătat, operaţiunile de arbitraj rămân atractive în caz că se lucrează cu sume mari.
În situaţia în care, ca urmare a operaţiunilor de arbitraj efectuate, cursurile de schimb de pe diverse pieţe sunt în echilibru, şi, deci, arbitrajiştii nu mai pot realiza un câştig din diferenţele respective, apare posibilitatea calculării aşazisului „curs încrucişat” (cross rate).
Cursul încrucişat (cross rate) este cursul de schimb dintre două monede, stabilit pe baza cursurilor monedelor respective faţă de o terţă monedă.
Astfel, să presupunem că, la data de 15 februarie 2005, cursul leului faţă de dolarul american este 1 USD =2,8687 RON, iar cursul dolarului american faţă de dolarul canadian este 1 USD = 1,37 CAD. Pornind de aici, se poate determina cursul „încrucişat” al leului faţă de dolarul canadian:
1CAD == 2.0939RON