Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII – lea şi a circulat la început sub diverse
sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV – lea, termenul de capital este întâlnit cu
înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri, etc.
Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al XVIII
– lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bani sau
bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului.
În sens economic prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti precum şi expresia bănească a bunurilor
de natură material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări sau servicii, care sunt
destinate vânzării în scopul obținerii de profit.
În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul întreprinderii,
deosebim două modalităţi de finanţare:
– finanţarea internă
– finanţarea externă
Finanţarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse:
– profitul net sau partea din profitul net rămasă după plata dividendelor;
– amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate scoase din
funcţiune sau din vânzarea celor neutilizate;
– alte fonduricare pot fi asimilate celor proprii.
Finanţarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât și de majorare a capitalului întreprinderii și
este reprezentată de:
– aporturile în natură sau în bani ale acționarilor;
– contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme specializate;
– emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni;
– emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare, practicarea
creditului comercial, a leasingului, sau alte operațiuni similare.
Principalele metode utilizate în atragerea și constituirea fondurilor necesare întreprinderii se referă la:
– metoda aporturilor în bani şi natură;
– metoda autofinanţării;
– metoda creditării;
– metoda finanţării bugetare.
Aportul presupune angajarea de către acționari sau asociați a unor capitaluri în bani sau în natură, în
scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Aceste aporturi pot fi aduse de acționari atât cu ocazia înființării
firmei cât și cu ocazia unor operațiuni de majorare de capital. În cazul societăților pe acțiuni, în contul
aporturilor aduse de acţionari întreprinderea va emite acţiuni, ceea ce reprezintă o modalitate de formare sau de
majorare a capitalurilor proprii.
Metoda autofinanţării constă în reţinerea unei părţi din rezultatele nete care se degajă din activitatea
întreprinderii. Marja bruta de autofinanțare cuprinde : profitul net, amortizarea și unele provizioane.
Metoda creditării este acea metodă prin care se crează fondurile împrumutate. Utilizarea acestei metode
poate duce la crearea unei dependențe financiare față de creditori care pot impune firmelor debitoare modul în
care să folosească resursele împrumutate sau uneori pot exercita un anumit control asupra activității
întreprinderii, în scopul asigurării unei certitudini în recuperarea sumelor avansate sub formă de împrumutat.
Finanțarea bugetară, este o modalitate întâlnită la regiile autonome sau la întreprinderile cu capital
integral sau majoritar de stat. Se cvoncretizează în dotarea cu active fixe și circulante, dar si pe parcursul
activitatii, atunci cand apar unele nevoi de finanțare care nu pot fi acoperite prin resurse proprii.
Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o componentă a
politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților.
