Diagnosticul riscului financiar

Diagnosticul riscului financiar

Riscul în gestionarea trezoreriei – gestionarea trezoreriei presupune manipularea zi de zi a banilor agentului economic, luarea de decizii de plasament sau de finanţare, intervenţie pe piaţă pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, asumarea unor angajamente financiare de natură diversă.

Fiecare dintre aceste activităţi comportă un risc financiar care de multe ori înseamnă pierderi. Se au în vedere următoarele tipuri de riscuri financiare legate de gestionarea trezoreriei:

• riscul de incompetenţă – este riscul survenit ca urmare a erorilor comise de persoanele de decizie şi de execuţie;

• riscul de lichiditate – este riscul de a suporta penalizări privind timpul sau preţul de obţinere a unui instrument financiar;

• riscul de schimb – este riscul privind variaţia în timp a cursului devizelor în care sunt exprimate şi evaluate creanţele întreprinderi în raport cu moneda de cont pe care o utilizează aceasta în mod curent;

• riscul fiscal – este riscul legat de gestionarea fluxului fiscal;

• riscul uman – este riscul legat de comportamentul persoanelor care iau decizii sau angajează responsabilitatea firmei în situaţii în care pot apărea pierderi importante;

• riscul de rată a dobânzii – este riscul privind modificarea în timp a nivelului ratei dobânzii.

Am constatat, că de regulă analiştii financiari corectează întotdeauna acest raport al ROA, deoarece, este mai bine să se bage cheltuiala cu dobânda la profitul net după impozit, decât la numărătorul raportului.

Teoria care stă la baza acestei abordări este aceea că, de vreme ce activele sunt finanţate atât de acţionari cât şi de creditori, raportul trebuie sa dea măsura profiturilor pentru ambele categorii de investitori.

Din analiza prezentată anterior se poate desprinde un punct de vedere privind relaţia existentă între profitul pe acţiune estimat, gradul de risc şi levierul financiar.

Astfel, se poate observa, că profitul pe acţiune creşte pentru un timp, pe măsură ce creşte proporţia capitalului împrumutat folosit în finanţare – dobânzile cresc, dar numărul de acţiuni de la deţinători, care scade pe măsură ce capitalul propriu este înlocuit  cu capitalul împrumutat, duce la creşterea profitului pe acţiune.

Însă profitul pe acţiune atinge maximum la o rata a îndatorării de 60%. Dacă acest raport este depăşit, ratele dobânzilor cresc atât de repede încât profitul pe acţiune scade în ciuda faptului că numărul de acţiuni la deţinători scade şi el.  Deci, se înregistrează o creştere a gradului de risc pe măsură ce capitalul împrumutat înlocuieşte capitalul propriu.