În structura oricărei economii de piaţă, după cum s-a putut constata, pe lângă concurenţă, apare şi monopolul, fie ca o replică la concurenţă, fie ca o formă modificată a acesteia. În întelesul obişnuit – luat ca o replică la concurenţă – o întreprindere are situaţia de monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen din ramură, în prezenţa unui număr mare de cumpărători.
Consecinţa fundamentală este următoarea: preţul nu mai este stabilit, în mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ca în cazul concurenţei perfecte, ci este fixat, împreună cu volumul producţiei, de însăşi firma producătoare. Noţiunea de monopol O piaţă de monopol este definită prin acel raport de forţe, în care oferta unui bun este asigurată deun singur vânzător, respectiv cererea pentru un anume bun este exprimată de un cumpărător. Deci, în mod corespunzător, pe o astfel de piaţă se manifestă fie dominaţia producătorului, fie cea a consumatorului. În cazul dominaţiei vânzătorului este vorba de monopol, iar în cazul celălalt este vorba despre monopson.
Formele monopolului
În economiile de piaţă monopolul îmbracă următoarele forme:
Înţelegerile secrete între marile firme– concentrarea producţiei şi capitalului prin acumulări şi prin cumpărări şi fuziuni de întreprinderi şi firme pe linie orizontală şi pe linie verticală are ca rezultat reducerea numărului de firme concurente.
Monopolul natural– economia de scară realizată în anumite domenii contribuie la scăderea costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un volum mai redus de activitate nu ar putea ajunge la o atare performanţă. În acelaşi timp, în anumite domenii nici tehnologic şi nici economic nu ar fi posibilă existenţa mai multor întreprinderi concurente deoarece ar însemna cheltuile prea mari de investiţii. Sunt exemplele clasice privind reţelele de distribuţie a electricităţii, gazelor şi apei, reţelele de termoficare, sistemele de irigaţii, reţeaua de căi ferate.
Monopolul legal– există anumite produse sau sectoare de interes strategic (apărarea naţională) şi de interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului public. În această privinţă pot fi menţionate cele aparţinând sectorului sănătăţii sau celor care trebuie supuse controlului public, cum sunt, de exemplu, fabricarea şi distribuţia unor medicamente sau substanţe farmaceutice (morfină) producţia şi comercializarea tutunului şi alcoolui, precum şi producţia şi utilizarea uranului, a izotopilor radioactivi, producţia banilor, timbrelor etc.
Monopolul tehnologic– generat în special de proprietatea asupra patentului de invenţie şi a dreptului de autor, ceea ce conferă inventatorului sau autorului controlul exclusiv asupra noului produs sau asupra noii tehnologii întreaga perioadă prevăzută de lege (15-17 ani pentru patente). De altfel orice producător de produs nou vândut pe piaţă dispune, o perioadă, de poziţia de monopol, perioadă care va dura până când alte firme vor veni pe piaţă cu produse similare sau substitubile.
Monopolul asupra mărcii comerciale– cuprinde astăzi un mare număr de produse ale industriei moderne. Imaginea produsului creată de originalitatea modelelor reînnoite la anumite intervale de timp, şi garanţia calităţii produselor sunt legate de marca comercială care este unică, irepetanbilă şi recunoscută prin investiţia făcută în reclama insistentă, prin seriozitatea şi promptitudinea cu care sunt serviţi clienţii.
Monopolul exercitat prin controlul asupra unor inputuri– cum sunt energia, unele minerale ca bauxita, cuprul, staniul etc. datorită în special rarităţii acestora şi proprietăţii asupra unor zăcăminte importane.
Mecanismul de funcţionare al monopolului
Situaţia de monopol apare atunci când există o singură firmă ofertantă în prezenţa unei multitudini de cumpărători ai unui produs care, de regulă, nu poate fi substituit cu alte produse. Pentru a realiza un profit maxim firma monopolistă este pusă în situaţia de a alege (fixa) atât preţul, cât şi cantitatea de produse, alegere compatibilă cu condiţiile cererii pentru produsul respectiv şi cu curbele costului. Aceasta se deosebeşte de situaţia concurenţei perfecte când firma putea alege numai cantitatea. Firma monopolistă este singurul producător şi furnizor al unui produs. De aceea, analiza nu se mai face pe cele două planuri firmă şi ramură, ci numai la nivelul ramurii. Acest lucru are importanţă principală deoarece firma este aceea care controlează atât cererea, cât şi oferta în interesul său şi în detrimentul consumatorului. În condiţiile concurenţei perfecte firma putea să producă şi să vândă fără restricţii pentru a-şi maximiza profitul la preţul impus de piaţă. Curba cererii la nivelul firmei individuale concurente este orizontală. Ea coincide cu curba venitului marginal şi este egală cu preţul. Cu alte cuvinte, venitul suplimentar (adiţional), care rezultă din producţia unei unităţi adiţionale şi vândută pe piaţă, reprezintă venitul marginal. Acesta coincide cu curba cererii şi este egal cu preţul de vânzare al produsului impus de piaţă. În condiţii de monopol, firma în calitatea ei de unic producător se confundă cu ramura. În acest caz, elasticitatea cererii în raport cu preţul este imperfectă, iar curba cererii normale are pantă negativă . Am arătat că la nivelul firmei studiul cererii necesită introducerea noţiunilor de venit marginal, venit mediu şi venit total.
În cazul monopolului (când firma se confundă cu ramura) venitul marginal are o condiţie specială şi anume el este mai mic decât preţul de vânzare fixat de monopol. Pentru a-şi spori venitul, firma monopolistă este nevoită să vândă mai multe produse. În cadrul relaţiilor monopoliste, o importanţă specială capătă divergenţa dintre curba cererii şi curba venitului marginal, divergenţă ce provoacă o modificare a comportamentului firmei vânzătoare şi o schimbare a condiţiilor de maximizare a profitului. Vom explica mai întâi, foarte pe scurt, modificarea comportamentului firmei şi apoi problema maximizării profitului şi determinarea echilibrului monopolului. Din analizele anterioare ne amintim că, în condiţiile concurenţei perfecte, o firmă vânzătoare care avea o pondere nesemnificativă în volumul total al vânzărilor pe piaţă putea să crească volumul mărfurilor vândute, fără ca aceasta să atragă scăderea preţurilor.
Stabilirea şi controlul preţurilor în condiţii de monopol
Atât în faţa monopolurilor, cât şi a organelor publice menite să reglementeze şi să controleze activitatea firmelor monopoliste apar multe probleme economice contradictorii. În raport cu acestă varietate de probleme, practica şi teoria economică oferă o gamă destul de largă de soluţii cu obiective ce diferă între ele în mod radical în funcţie de natura monopolului şi de politicile economice guvernamentale din diferite ţări. Unele din aceste politici se referă la desfiinţarea tuturor acelor monopoluri formate legal sau ilegal, în scopul de a proteja consumatorul; altele se referă la introducerea controlului direct sau indirect al statului asupra preţului, îndeosebi la monopolurile naturale publice. În literatura economică din ţările cu economie de piaţă se întâlnesc multe referiri la experienţa unor firme monopoliste şi la politicile unor guverne ori ale unor agenţii economice guvernamentale de fixare a preţurilor pe baza unor principii cum sunt: realizarea eficienţei sociale maxime având ca fundament costul marginal (asemănător sistemului concurenţial), maximizarea cifrei de afaceri, costul mediu sau gestiunea economică cu echilibru.
Aspecte privind teorii şi interpretări asupra monopolului
Buna starea sociala, eficienta economica, alocarea optima a resurselor reprezinta in ultima instanta problemele esentiale cu care se confrunta economistii de pretutindeni. Este in general acceptat faptul ca utilizarea eficienta a resurselor depinde de structura pietei, modul acesteia de comportament, si de asemenea ca anumite forme ale organizarii de piata tind sa minimizeze pierderea sociala. Majoritatea economistilor considera concurenta perfecta ca fiind cea mai avantajoasa forma de organizare a pietei din perspectiva acestui scop, iar orice abatere de la acest model constitue o pierdere neta de eficienta economica. Din perspectiva acestor conceptii, punandu-se in balanta analiza unor caracteristici bine definite, monopolul sa profilat ca opus concurentei perfecte si, in consecinta, cel mai inadecvat mod de organizare a pietei.
Monopolul, ca si oligopolul, sau alte forme de piata, a fost judecat prin prisma acestor criterii dovedindu-se a fi cel mai ineficient mod de organizare a pietei. S-a cautat atunci un mod empiric de a masura diferenta economico-valorica dintre cele doua forme de concurenta, concretizat in costurile sociale de monopol.
Influenta monopolul asupra ratei schimbarilor tehnologice Economistii din traditia clasica au pus accentul pe alte aspecte privind, din nou, concurenta perfecta.Pentru acestia din urma concurenta reprezinta obtinerea si mentinerea libertatii economice vazuta nu numai ca o masina de alocare eficienta a resurselor ci mai ales ca un exercitiu in dinamica schimbarilor sociale.
Strategii de gestiune a monopolului
Există patru modalităţi de gestiune a monopolului:
Maximizarea profitului
Principala diferenţă dintre monopol şi concurenţa perfectă este aceea că monopolul nu preia preţul pieţei. În acelaşi timp, monopolul are de satisfăcut cererea pieţei; în consecinţă, curba cererii firmei nu mai este orizontală ca pe piaţa cu concurenţă perfectă, ci descrescătoare. Monopolul ştie că trebuie să reducă preţul dacă vrea să vândă mai mult. Punctul de pornire în dezvoltarea unei teorii a monopolului îl reprezintă faptul că alegerea monopolului cu privire la nivelul producţiei afectează în mod direct preţul produsului.
Maximizarea cifrei de afaceri
Există situaţii în care monopolul poate să aibă ca obiectiv maximizarea venitului total (cifra de afaceri). O firmă poate opta pentru o astfel de gestiune (sau i se poate impune prin politica de reglementare) atunci când încearcă să evite intrarea pe piaţă a unor rivali. În această situaţie, firma preferă profituri imediate mai mici, şi uneori chiar pierderi, pentru a-şi proteja poziţia pe piaţă.
Gestiunea de echilibru (profit economic zero)
În această situaţie, monopolul are ca obiectiv creşterea volumului total de producţie pentru a se proteja împotriva apariţiei unor eventuali rivali, dar urmăreşte şi să evite apariţia unor pierderi. De asemenea, această gestiune poate fi o opţiune pentru o firmă aflată în poziţie de monopol, dar administrată de autorităţile publice.
Gestiunea în condiţii de echilibru este însă generatoare de risipă, determinând o utilizare ineficientă a resurselor. O gestiune care tinde spre utilizarea raţională a resurselor trebuie să pună în evidenţă costul real de obţinere a tuturor bunurilor. În cazul monopolului, este vorba de determinarea simultană a cantităţii şi a preţului, astfel încât preţul de vânzare să fie egal cu costul marginal.