Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare
Prima manifestare concretă a realităţii internaţionale este piaţa pe care se efectuează schimbul unei monede naţionale pe altă monedă naţională. Întradevăr, orice întreprindere care exportă şi/sau importă bunuri, orice persoană particulară care se deplasează în străinătate etc., se confruntă imediat cu o problemă de schimb valutar. Această problemă de conversie monetară provine, în mod evident, din faptul că internaţionalismul comercial şi financiar coexistă cu naţionalismul monetar.
Piaţa valutară este piaţa pe care se desfăşoară comerţul cu monede străine (valute). Această piaţă asigură manifestarea cererii şi ofertei de monede străine, precum şi formarea preţului (cursului) acestora, exprimat în monedă naţională.
Monedele străine sunt schimbate pe moneda naţională în toate centrele financiare ale lumii. Piaţa valutară nu este, deci, limitată din punct de vedere geografic: piaţa lirei sterline, de exemplu, cuprinde nu numai tranzacţiile cu monede străine contra lire efectuate la Londra, ci şi tranzacţiile efectuate în lire sterline contra monedelor locale respective la New York, Paris, Tokio, Singapore etc. După cum a spus odată un comentator inspirat, „operaţiunile de schimb valutar urmează, prin intermediul sateliţilor de telecomunicaţii, răsăritul soarelui în diverse locuri de pe glob”.
A) Operatorii pieţei valutare sunt băncile şi celelalte instituţii financiare, care acţionează în nume propriu sau al clienţilor. Aceşti operatori negociază direct între ei sau recurg la intermediari (dealeri).
1) Băncile, instituţiile financiare şi filialele financiare ale grupurilor industriale efectuează operaţiuni de schimb valutar în nume propriu sau din ordinul clienţilor lor. Pentru a facilita operaţiunile respective, băncile autohtone îşi deschid conturi şi constituie depozite la băncile şi instituţiile financiare din străinătate, care joacă, astfel, rolul de bănci corespondente (şi invers).
Deşi băncile sunt cei mai importanţi operatori de pe piaţa valutară, un rol însemnat joacă, de asemenea, filialele bancare sau financiare ale grupurilor industriale. De exemplu, „British Petrolum International” în Anglia, „Renault Finance” în Franţa etc., sunt firme financiare specializate, a căror misiune este efectuarea operaţiunilor bancare (inclusiv de schimb valutar) şi asigurarea expertizei financiare pentru întregul grup industrial respectiv.
În principiu, operaţiuni de schimb valutar efectuează, în mod obişnuit, toate băncile. Cu toate acestea, în practică, numărul băncilor care acţionează în permanenţă pe piaţă este redus, majoritatea băncilor operând prin intermediul altor bănci sau al firmelor de intermediere (dealeri).
Teoretic, băncile au o politică de afaceri nespeculativă. În realitate, se constată adesea că şi băncile au un comportament speculativ. Acest tip de comportament este indicat de „poziţia valutară” neechilibrată („lungă” sau „scurtă”) a băncii respective.
Prin definiţie, „poziţia valutară” este diferenţa – pozitivă sau negativă – între creanţele şi angajamentele (datoriile) în valută ale unei bănci (numerar în casă, disponibil în conturi la vedere în străinătate, efecte comerciale libelate în valută (devize) emise, acceptate sau avalizate, credite în valută primite sau acordate etc.). Indicatorul respectiv se determină atât pe total, cât şi pe fiecare valută în parte.
În cazul în care creanţele şi angajamentele sunt egale, poziţia valutară este numită „închisă” (echilibrată); dacă creanţele sunt mai mari decât angajamentele, poziţia valutară se numeşte „lungă”, iar în cazul invers „scurtă”. O poziţie valutară neechilibrată (lungă sau scurtă) implică un anumit risc, iar asumarea acestuia reflectă, deci, un comportament speculativ, care vizează obţinerea unui câştig din creşterea sau scăderea cursului valutar respectiv.
Totuşi, importanţa speculaţiiLOR valutare efectuate de bănci este redusă în comparaţie cu speculaţiilr generate de clientela privată. În ceea ce le priveşte, băncile nu refuză totuşi nici ele acceptarea speculaţiilor clienţilor, deoarece, pe de o parte, operaţiunile dispuse de clientelă le aduc profit, iar pe de altă parte, dacă ar refuza serviciile solicitate de unii clienţi, aceştia ar trece imediat la concurenţă.
Un operator important pe piaţa valutară este, de asemenea, banca centrală. Vânzările şi cumpărările de valută efectuate de banca centrală urmăresc, pe de o parte, stabilizarea cursului monedei naţionale, iar pe de altă parte, constituirea şi gestionarea rezervei valutare.
A doua categorie importantă de participanţi la piaţa valutară este clientela privată: întreprinderile industriale şi comerciale, instituţiile financiare neautorizate să efectueze operaţiuni valutare ca obiect de activitate şi persoanele particulare. Clientela privată nu participă însă direct la piaţă, ci prin intermediul băncilor şi, eventual, a caselor de schimb valutar (persoanele fizice).
În fine, a treia categorie importantă de operatori pe piaţa valutară – mai ales în ţările anglo-saxone – sunt firmele de brokeraj (dealeri). Funcţia acestora este de intermediere şi de diseminare de informaţii, ceea ce face ca, în general, pieţele valutare pe care există asemenea intermediari să fie mai eficace şi mai fluide.
B) Motivele care îi determină să acţioneze pe operatorii pieţei valutare sunt: motivul tranzacţional, motivul remuneraţiei şi motivul speculaţiei.
Astfel, un important volum de operaţiuni valutare sunt generate de necesitatea procurării monedei de plată prevăzute în contractele comerciale şi de prestări de servicii încheiate între rezidenţi şi nerezidenţi. În acest caz, schimbul valutar nu este, aşadar, un scop în sine şi nici nu constituie o ocupaţie permanentă (profesie) a agenţilor economici respectivi, ci derivă din tranzacţiile cu bunuri şi servicii efectuate de aceştia (motivul tranzacţional).
Alte operaţiuni de conversie monetară sunt legate de decontarea tranzacţiilor financiare (cumpărarea şi vânzarea de acţiuni sau obligaţiuni, acordarea sau rambursarea creditelor, efectuarea de investiţii directe etc.), ori de variaţia ratelor dobânzii de pe diverse pieţe financiare. Într-adevăr, se constată că există un volum important de capitaluri disponibile pe termen scurt, care migrează dintr-o ţară în alta exclusiv în căutarea unor dobânzi mai mari (motivul remuneraţiei).
În fine, a treia categorie de operaţiuni de schimb valutar sunt efectuate de diverşi agenţi economici, persoane fizice, întreprinderi, bănci (inclusiv banca centrală) etc., în funcţie de anticipaţiile lor cu privire la evoluţia viitoare a cursurilor de schimb. Aceste operaţiuni dobândesc uneori o amploare deosebită, mai ales atunci când o monedă sau alta trece printr-o perioadă de criză, ceea ce îi incită pe operatori să încerce să obţină un câştig din împrejurarea respectivă (motivul speculaţiei).
Rezultă că nu toate operaţiunile de schimb valutar sunt legate de tranzacţiile comerciale; unele operaţiuni de acest gen au ca obiect mişcările autonome de capitaluri, pe termen lung sau scurt, care, uneori, pot avea o pondere ridicată în balanţa de plăţi externe a unei ţări, generând anumite riscuri pentru ţara respectivă.
C) Formele monetare tranzacţionate pe piaţa valutară sunt: moneda scripturală şi numerarul.
Moneda scripturală există, după cum se ştie, sub formă de disponibilităţi în conturile bancare la vedere. Aceste depozite bancare la vedere se transferă dintr-un cont în altul prin diverse mijloace de comunicare la distanţă (telegraf, telefon, telex, fax, internet etc.), cecuri, carduri etc.
De exemplu, transferul telegrafic al unui depozit bancar este un ordin adresat băncii, dat de titularul unui cont deschis la banca respectivă, libelat în moneda A, transmis prin telegraf, telex etc., de a debita acest cont şi a credita un alt cont libelat în moneda B. Conturile debitate şi creditate pot aparţine aceluiaşi client sau unor clienţi diferiţi. Principalul avantaj al transferului telegrafic este rapiditatea execuţiei.
Numerarul este utilizat pe piaţa valutară pe scară mult mai redusă comparativ cu plăţile fără numerar, din cauza dezavantajelor sale cunoscute. Cu toate acestea, turiştii sau alte categorii de persoane care călătoresc în străinătate solicită adesea băncilor, caselor de schimb valutar etc., preschimbarea anumitor sume în numerar.
Pe lângă moneda scripturală şi numerar, se foloseşte uneori şi un alt mijloc de plată, şi anume scrisoarea de schimb. De fapt, la începuturile comerţului internaţional, scrisoarea de schimb a fost mijlocul de plată cel mai utilizat. La ora actuală, importanţa scrisorii de schimb s-a redus însă foarte mult.
Scrisoarea de schimb este un ordin scris, dat de către vânzătorul unui bun, acceptat de cumpărător (sau banca sa) şi care obligă cumpărătorul respectiv (sau banca sa) să plătească o anumită sumă într-o monedă străină, la o dată stabilită.