Riscul de faliment al unei inteprinderi

Desfăşurarea unei activităţi viabile care să asigure perenitatea întreprinderii este o condiţie esenţială ce implică multe eforturi şi totodată o atenţie permanentă asupra evoluţiei mediului intern şi extern specifice domeniului de activitate. Falimentul  este ultima etapă în existenţa economică a unei întreprinderi. În literatura de specialitate, deseori termenul de eşec este considerat echivalentul celui de faliment. În teoria economică eşecul este interpretat în mod diferit, în funcţie de situaţia cu care se confruntă societatea comercială. El poate fi privit ca:

– Eşec economic, considerat atunci când veniturile nu sunt suficient de mari încât să acopere costurile totale;

– Eşec al întreprinderii, întâlnit în cazul în care întreprinderea şi-a încetat activitatea, generând o pierdere pentru creditori;

– Insolvabilitate în faliment este acea stare a societăţii în care valoarea de realizare pe piaţă a activelor este inferioară valorii datoriilor, deseori declarându-se falimentul firmei;

– Insolvabilitate tehnică este o situaţie a întreprinderii în care obligaţiile curente nu pot fi onorate la scadenţă din lipsă de lichidităţi;

– Incapacitate de plată, considerată atunci când întreprinderea nu şi-a onorat toate obligaţiile contractuale prin care creditorii şi-au avansat fonduri sau bunuri (aici pot fi incluse societăţile aflate în insolvabilitate tehnică şi cele în faliment);

Falimentul juridic, apreciat ca fiind atunci când:

a) societatea se află în eşec conform criteriilor stabilite de legislaţia naţională cu privire la faliment;

b) societatea a fost declarată falită de către o instanţă judecătorească.

Este de reţinut faptul că falimentul este un proces care începe financiar şi se termină legal, în timp ce eşecul poate să nu aibă şi componentă juridică.

Dezechilibrul financiar constituie etapa premergătoare falimentului şi este efectul incapacităţii activelor curente lichide de a stinge obligaţiile curente existente în baza contractelor financiare.

Unii autori consideră falimentul ca fiind:

a) Activul net negativ;

b) Încetarea plăţilor către creditor/neplata creditorilor;

c) Incapacitatea de achitare a creditelor;

d) Neplata dividendelor pentru acţiuni preferenţiale.

Cauzele falimentului sunt diverse:

– Managementul neperformant, care pare a sta la baza a peste 50% din totalul falimentelor. Principalele erori manageriale ar fi:

– consultanţă financiară greşită;

– lipsă de comunicare cu angajaţii;

– pierderea controlului asupra costurilor;

– politici de marketing inadecvate;

– supracapacitate de producţie etc.

– Disfuncţionalităţi interne:

– forţă de muncă necalificată;

– pierderea unor proiecte importante;

– degradarea imaginii;

– fraude;

– rebuturi peste nivelul maxim admis;

– Factori externi:

– concurenţa;

– ciclul de viaţă al întreprinderii; este cunoscut faptul că toate produsele,

serviciile şi chiar întreprinderile au o durată de viaţă limitată;

– recesiune economică;

– calamităţi etc.

Predicţia falimentului companiilor, instituţiilor de credit  sau a oricăror altor forme organizatorice suscită tot mai mult atenţia practicienilor şi a cercetătorilor în ultimii ani.

Principalii utilizatori ai acestui tip de analiză sunt:

 – Instituţiile financiare creditoare; în  scopul obţinerii certitudinii că resursele financiare acordate vor fi rambursate integral şi la termen, marea majoritate a companiilor de finanţare analizează înainte de acordarea creditului, riscul de neplată, respectiv de faliment al întreprinderii solicitante;

– Investitorii sunt interesaţi de viitorul activităţii companiei spre care aceştia doresc să îşi orienteze deciziile;

– Oficialităţile guvernamentale sunt interesate în predicţia falimentului întreprinderilor deoarece aceste analize permit elaborarea unor politici sau reglementări specifice (promovarea legilor antitrust, de exemplu) şi exercită un impact major asupra economiei, politicii şi societăţii, în general;

– Autorităţile de reglare din diferite domenii care au ca sarcină monitorizarea şi menţinerea solvabilităţii entităţilor individuale din cadrul sistemului (instituţii financiare, fonduri de investiţii, companii de asigurare);

– Auditorii. Analiza falimentului oferă informaţii deosebit de valoroase asupra continuităţii exploatării, ca fundament al evaluării activelor şi datoriilor întreprinderii (IAS nr.1);

– Conducerea companiei este în mod direct interesată de predicţia falimentului, funcţia scor fiind un barometru aflat nu numai la dispoziţia acţionarilor ci şi a managementului întreprinderii.

– Alte profesii liberale ca: eveluator, avocat, lichidator etc. Pot fi utilizatorii informaţiilor furnizate de predicţia falimentului.

O importanţă deosebită în analiza riscului de faliment o are „metoda scorurilor”, utilizată foarte frecvent de către instituţiile creditoare cu scopul de a se asigura împotriva riscului de insolvabilitate a clienţilor. In prezentul capitol se va insista asupra acestei forme de analiză a riscului de faliment.

Metoda ratelor  (financiare şi de rentabilitate în special) este frecvent utilizată în analiza riscului de faliment, în estimarea ratingului datoriilor, în evaluarea întreprinderii în scopul fuziunii sau achiziţiei etc. Aşa cum s-a mai precizat, indicatorii financiari determinaţi sub forma ratelor au o deosebită semnificaţie economică, mult mai relevantă decât cei absoluţi, deoarece permit comparaţii între părţile constitutive şi aprecieri  calitative privind credibilitatea întreprinderii cercetate. Ele permit, evaluarea performanţelor managementului, aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii, realizarea unor previziuni cu privire la  activitatea întreprinderii în perspectivă etc.

Ratele financiare

În literatura de specialitate s-au calculat peste 150 de rate financiare. Este de înţeles că nu toate sunt la fel de relevante în aprecierea perfomanţelor şi a riscului întreprinderii. Analiza discriminantă a riscului de faliment pe baza ratelor constituie o metodă frecvent utilizată de instituţiile financiare în aprecierea solvabilităţii şi lichidităţii întreprinderilor solicitante de credite.

Scorul ca finalizare a analizei discriminante, constituie o metodă de diagnostic extern care constă în măsurarea şi interpretarea riscului la care se expune investitorul, creditorul întreprinderii, dar şi întreprinderea ca sistem în activitatea viitoare. El se bazează pe formularea unor judecăţi de valoare care combină liniar un grup de rate (în principal financiare) semnificative.